A mai trecut un an frumos

Din primele rânduri vreau să vă spun că am avut un an greu dar incredibil de frumos. A fost un an în care am făcut multe lucruri, un an în care am reușit să duc la bun sfârșit cele mai multe planuri de până acum. Am fost înconjurat de prieteni, de familie, de cârcotași și de colegii de serviciu, cu toții am făcut o echipă minunată. Anul 2013 a fost, pentru mine, un an perfect echilibrat din toate punctele de vedere, a fost anul în care m-am împăcat cu mine și cu cei carora le-am făcut, cu voie sau fără de voie, rău. 2013 a fost anul în care mi-am făcut cei mai mulți prieteni fără de care nu reușeam să duc la sfârșit poate nici unul din proiectele pe care mi le-am propus.
Acum, pe final de an, vreau să mulțumesc oamenilor care au crezut în proiectele propuse de mine și au participat cu trupul și sufletul la aducerea lor în starea în care sunt azi. Vreau să mulțumesc prietenilor pentru simplul fapt că există și familiei mele pentru că a fost în fiecare secundă lângă mine.

Nu uitați de sufletele voastre și ale celor de lângă voi!

Vă urez un an nou fericit, plin de iubire, sănătate și realizări!

EU, cel de azi.

Liniște

LINIȘTEA este cel mai căutat lucru de pe pământ. O căutăm în tot și în toate și o găsim doar în câteva locuri ascunsă bine. O găsim în zâmbetul iubitei, în strigătul copilului, în muzica preferată, într-un tablou de toamnă, într-un pahar cu apă, într-o seară cu cer înstelat, într-un răsărit de soare, într-o cafenea, într-un film, într-o carte.

Fiecare o caută unde crede că o găsește cel mai repede și poate de asta nu se bucură de ea.

Sssssstttt....noapte liniștită!

În fugă

Mergem spre ceva, căutam ceva, nu găsim ceva până nu așteptăm destul, nu așteptăm pentru că nu avem răbdare, de fiecare dată când încercăm să avem răbdare găsim altceva de căutat de care avem nevoie imediat.
Ne grăbim, plănuim, nu ne ținem de plan pentru că durează prea mult timp și căutăm altceva pe care avem impresia că o să-l găsim mai repede dar nu planuim îndeajuns și calea de parcus e din nou prea lungă pentru a avea răbdarea necesară să o parcurgem.

De fiecare dată e altceva și niciodată nu ne întoarcem la "vechile iubiri".

Ce ne lipsește?

Scop sau mijloc?

Suntem atât de îndrăgostiți de mijloacele pe care le folosim, pentru a ne atinge scopurile, încât le transformăm în scopuri?

Un loc în care oamenii se linistesc

Cât de simplu e să spui că mergi la o plimbare? Pentru mine e foarte simplu, e chiar banal de cele mai multe ori, dar lucrurile nu sunt atât de simple pe cum se arată la început. De ce? Pentru că după orice acțiune, noi, trebuie să avem un rezultat ca să putem lua decizia dacă repetăm acțiunea.
Plimbarea din Parcul Dendrologic de la Simeria a devenit pentru unii o obișnuință, ceva ce a rămas în programul lor din fiecare duminică. Gândidu-mă la asta și la scopul inițial al acestei acțiuni mi-am făcut timp să mă gândesc de ce o mai fac, ce beneficii îmi aduce. De duminică dimineața până duminică seara am fost fericit în fiecare minut, asta am constatat. Căutând motivele aceste fericiri am găsit prin sertarele înțepenite ale sufletului meu multe motive mici și simple, atât de mici încât le poți pierde în orice secundă.
Natura este locul în care creatorul ne-a lăsat să ne ducem traiul, este locul spre care mergem de fiecare dată când suntem obosiți, nervoși, suferinzi.
O frunză galbenă de arțar cu margini ruginii, o viață scurtă si intensă care aduce bucurie în jur. O creangă uscată pe cărare de care te împiedici de fiecare dată dar pe care nu vrei să o ferești, o lași acolo pentru a o ocoli de câte ori mergi pe acea alee. Rămane pe alee și de fiecare dată când treci pe lângă ea o privești, o simți, o admiri, te bucură. Un brad înalt care se încăpățânează să rămână verde prea mult timp și nu obosește să facă asta toamnă de toamnă. Frigul care rupe frunzele din copaci. Soarele care e mai slab ca vântul acum, nu mai reușește să te încălzească. Un fluturaș rătăcit care-și caută disperat locul unde să adoarmă. O mare de frunze de nuc pe alee. Nucile căzute din pom ascunse sub frunze pe care calci și troznesc sub talpa ta. Apa rece de izvor care-ți potolește setea. Șuieratul vântului prin crengile arborilor bătrâni. Diferențele dintre oamenii care te însoțesc la plimbare, poveștile lor, râsetele și chicotelile lor, gălăgia plăcută pe care o fac și ideile pe care ți le destăinuie, zâmbetul, mirarea și gesturile lor.
Toate astea sunt micile detalii care mă fac să revin de fiecare dată cu aceeași plăcere la plimbare. Toate aceste detalii schimbă oamenii, îi face să devină mai atenți, mai relaxați și mai veseli. Locul acesta schimbă oameni.

De ce căutăm liniştea în altă parte?
De ce nu mai căutăm fericirea în natură?

Locurile frumoase schimbă oamenii!

Avem nevoie de NOI !

Într-o seară friguroasă de toamnă, în inima Parcului Dendrologic Simeria, Syncreto ne-a încălzit sufletele cu NOI ! Ei și natura ne-au arătat că sufletele se pot hrăni cu artă. Am simțit fiecare bătaie a inimiilor care au fost acolo și fiecare mișcare a frunzelor.
A fost o seară pe care nu o pot uita.
De ce căutăm în întuneric o lumină care să ne călăuzească pașii când putem aprinde sufletele noastre ca să ne luminăm calea? Avem tot ce ne trebuie foarte aproape, nu trebuie să căutăm departe. Ne avem pe NOI!
Syncreto, natura și OAMENII au reușit să-mi spună asta.

"Ce mă surprinde cel mai mult la umanitate? Omul. Își sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi își sacrifică banii pentru a-și recupera sănătatea. Apoi este atât de nerăbdător cu gândul la viitor încât nu se bucură de prezent. Rezultatul este că nu trăiește în prezent, dar nici în viitor. Trăiește de parcă n-ar muri niciodată și apoi moare fără să fi trăit." - Dalai Lama

Vă mulțumesc că ați fost alături de inimile noastre !

Arde

Deschid foarte rar televizorul, de obicei citesc publicațiile online ale ziarelor naționale sau locale și ascult trei posturi de radio în mașină. Chiar și așa nu am reușit să mă feresc de subiectele arzătoare din ultima perioadă. Salvați Roșia Montană și câinii vagabonzi. Din punctul meu de vedere aceste subiecte sunt atât de discutate încât și-au pierdut esența. Nu știu și nici nu vreau să aflu dacă au mai păstrat ceva din ideea inițială, dar știu ca deja, cel puțin în aparență, nu mai este vorba strict de Roșia Montană și nici despre câinii vagabonzi, e vorba de ceea ce trebuia să se întâmple de mult timp: DEȘTEPTAREA TINERILOR.

Sunt de partea celor care știu pentru ce ies în stradă și în același timp sunt de partea celor care au un plan, care oferă o alternativă și nu doar strigă "NU VREM AȘA". Eu am încercat să privesc de afară ceea ce se întâmplă și am observat următoarele:

Roșia Montană:

- nu vrem să distrugeți mediul

- nu vrem să ne scoateți aurul pe care l-am primit moștenire și care trebuie să ajungă la urmași

- vrem locuri de muncă pentru cei de acolo

Câini vagabonzi:

- nu-i omorâți, sunt ființe cu suflet mare

- vrem siguranță în orașe și avem bani să rezolvam problema (se discuta de milioane de euro/an pentru ecarisaj)

Eu propun o soluție. Să luăm toți câinii vagabonzi din fiecare oraș unde sunt probleme cu ei, impreună cu bugetele alocate pentru ecarisaj și să-i ducem la Roșia Montană. Sunt vreo 300 de oameni care ar putea avea grijă de ei, oameni fără loc de muncă. Așa nu omorâm câinii, oamenii de acolo vor avea salarii, natura va rămâne așa cum vrem, la fel și aurul și o să știm unde se "pierd" banii alocați pentru ecarisaj.

Nu-i așa ca e hilar? O soluție copilărească la o situație creată de oameni maturi.

Gânduri de început

Poezie, muzică, soare și oameni minunați, așa pot descrie pe scurt primul eveniment cultural desfășurat în Parcul Dendrologic Simeria.

Parcul Dendrologic Simeria(Arboretumul Simeria) este oaza nostră de liniște, este locul de unde nu mai poți pleca dacă ajungi. Cu toate lipsurile lui reușește de fiecare dată, când îi calci pragul, să te arunce într-o lume în care nu te mai poți gândi la grijile de zi cu zi. Este locul în care toți suntem aproape de noi înșine și de ceilalți. Pentru noi, Grupul voluntar de sprijin al Arboretumului, acest monument al naturii a devenit "casa de duminică". Fără plimbarea duminicală săptămâna e mai greu de suportat și parcă prea lungă. Noi, Grupul voluntar de sprijin al Arboretumului, încercăm să-i completăm lipsurile și să-l prezentăm oamenilor așa cum este el. Este un loc pe care trebuie să-l vezi măcar o dată-n viață și e păcat să existe oameni care nu au auzit de el niciodată.

Spectacolul din seara zilei de 8 septembrie 2013 a fost o primăvară de toamnă, un început luminos pentru acest loc. Am încercat să aducem tot ceea ce e important pentru noi toți în fața dumneavoastră, a publicului. Am început timid, cu pași mici, să readucem în lumină valorile vieții. Gabriel Bota spune că noi "căutăm ceea ce nu știm că poate fi găsit pentru că nu știm să ne obișnuim cu ceea ce avem". În seara spectacolului am descoperit că avem deja în noi natura, poezia, muzica, liniștea și prietenii. Toate astea nu pot aduce decât bucurie pură. Mai sunt lucruri pe care trebuie să le descoperim și pentru asta avem nevoie de ajutorul lor, al oamenilor care au descoperit deja ce e important pentru ei. În acest spectacol au fost ei, Gabriel Bota, Petra Balu, Alex Negriuc și Ovidiu Marc, cei care ne-au ajutat să căutăm puțin în noi. Mai sunt mulți cei care au descoperit în ei ceea ce căutau în alte locuri și vor veni și ei în altă seară să ne descopere părțile pe care, cu sau fără știință, le ascundem în suflet. O să ieșim de fiecare dată din viața noastră să putem intra din nou cu mai multă sete de noi.

Vă mai rețin atenția cu ceea ce am primit de la fratele meu Gabriel Bota într-o seară, într-un timp în care nu mai găseam nimic în mine:
"Pt Ovidiu
Cu drag şi admiraţie !
În acest volum vei găsi
ceea ce nu ştiai că trebuie
căutat !
Mulțumesc !
06.10.2012
Cluj-Napoca"

Nu ați descoperit totul, vă așteptăm și la următoarele căutări !

Foto: Cătă Tibori

Moartea ca un protest

De cele mai multe ori privim moartea ca si un sfarsit care nu se poate evita, un lucru rau care nu trebuie sa se intample, privarea de un drept esential - dreptul la viata. Am aflat acum cateva zile de moartea unei persoane in varsta. Toti spuneau: asa a fost sa fie, era in varsta, bolnava si nu mai avea rost sa se chinuie sau sa-i chinuie pe cei din jur. Eu nu cred ca asta se intampla. Eu cred ca ultima forma de protest a unui om este moartea. Cred ca la un moment dat, toti vrem sa murim pentru a ne razbuna pe viata, pe tot ceea ce inseamna viata noastra si pe tot ce ne enerveaza de prea mult timp. Cred ca in momentul in care suntem satui de tot ce misca in lumea asta ne dorim altceva. Imbatranirea e un proces firesc pe care cercetatorii incearca sa-l incetineasca. Sunt sigur ca toti cei care mor, bolnavi sau nu, isi doresc sa moara pentru a schimba ceea ce nu le place.

Suntem noi cei care cheama faptura cu pelerina neagra si coasa. Priviti putin in jurul vostru, in familiile celor care mor si analizati ceea ce traia omul care tocmai a murit. Nu cred ca o sa gasiti foarte multe motive care-l faceau sa-si doreasca sa mai traiasca.

Moartea nu e un rau, nu e o nedreptate, este doar ultima forma de protest a omului !

Analizati ce traiti in fiecare zi si incercati sa indreptati lucrurile cat mai repede, nu lasati sa se adune asa multe incat sa recurgeti la ULTIMA FORMA DE PROTEST !

Zile faine !

Un om pe niste strazi

M-am intalnit cu baciul, asa-mi place sa-i spun, pe o strada. Era doar el si catelul. Amandoi aveau priviri pierdute si cautau ceva. Se uitau pe blocuri parca incercand sa dibuiasca o pravalie. L-am salutat, a dat din cap si a continuat cautarea. Am ajuns in fata lui cu greu. Era grabit. Catelul cauta disperat ceva, la fel ca si baciul. Dupa ce am reusit sa le fac fotografia, au iesit de pe trotuar cu fericirea pe chipuri indreptandu-se spre parterul blocului. Usa spre care mergeau hotarati si fericiti era a unui restaurant unde se serveste meniul zilei. Baciul s-a asezat pe un scaun de pe terasa si a chemat chelnerul. A venit o domnita, tinerica si plapanda. Au discutat ei doi pret de 1 minut gesticuland si domnita a intrat grabita in restaurant. Catelul s-a asezat langa scaunul baciului si il privea lung si intrebator. Cam in 5 minute a aparut domnita cu un bol si o farfurie. Bolul era de portelan si farfuria de plastic. Eram destul de aproape asa ca mi-am dat seama ca pe masa era o lingura dar lipseau tacamurile pentru felul doi. Baciul a luat farfuria de plastic in care era un fel de tocana si a asezat-o jos, in fata catelului. Catelul a inceput sa manance calm si tacticos. Baciul a zambit si-a mangaiat tovarasul pe crestet si s-a apucat de mancat din blidul de zama.

Doar pe el il mai avea.

P.S. Din cauza emotiilor care m-au cuprins, nu am reusit sa imortalizez ceea ce tocmai v-am povestit. Sa-mi fie cu iertare !