Trecut si prezent

Chefuri, povesti, discutii sau cum le-o mai zice pe la noi intalnirilor intre prieteni. Toate au un tipar extrem de ciudat pentru mine. Discutiile incep cu un pahar de orice cu alcool. Lumea povesteste despre ceea ce s-a intamplat astazi. Suntem fericiti atunci cand ceilalti se lovesc de aceleasi greutati ca si noi. Discutiile continua intr-o harababura frumoasa despre aceeasi zi de azi, despre toate lucrurile care nu par logice si despre toate situatiile ce nu au rezultatul scontat dintr-un anumit motiv.

Continuam sa ne plangem fara sa ne dam seama ca la finalul discutiei despre ziua de azi nu gasim nimic care sa ne bucure si nu am reusit sa facem nici un lucru care sa ne multumeasca. Prin urmare ziua s-a terminat prost.

Continuam discutia dar schimbam ziua. Si cum nu putem discuta despre ziua de maine sau despre celelalte zile care vor veni pentru ca asta e treaba scriitorilor de SF, discutam despre trecut. Mergem incet, incet spre copilarie, spre vremurile apuse. Incepem cu ziua de ieri care nu mai pare asa de gri, ziua de ieri care este putin mai buna decat cea de azi si mai proasta decat ziua dinaintea ei. "Ieri a fost o zi interesanta pentru mine. Am facut X chestie si aproape ca mi-a iesit bine." Ziua de dinaintea celei de ieri a fost simtitor mai buna si asa, in cateva zile (inapoi) totul devine frumos, placut, cald si mult mai interesant.

Cand ajungem la anii copilariei totul e roz. Zielele copilariei sunt cele mai frumoase din viata, sunt zile pe care copiii nostri nici nu si le pot imagina. Cand ajungem aici incepem sa discutam despre cat de urat se joaca cei mici de acum, cat de multe au pierdut din ceea ce aveam noi la varsta lor.

Suntem critici din cauza ca vrem sa fim mai buni, suntem egoisti prin natura noastra tot din cauza ca vrem sa fim mai buni, dar melancolia de unde poate veni?

De ce ne place trecutul mai mult decat prezentul? De ce de fiecare data cand ne intalnim sa ne distram ajungem sa ne bucuram de tot ce am facut in trecut si sa fim nemultumiti de ceea ce facem in prezent? Oare candva in viitorul nostru cum o sa fie ceea ce am facut azi?

Inceputuri

De foarte mult timp ma gandesc sa fac un blog si imi fac scenarii, cu final mai mult sau mai putin fericit, despre ce fel de critici o sa primesc. Citind ce scriu altii pe blogurile personale mi-am dat seama ca aceasta activitate, ca de altfel multe altele, este una care depinde numai de cel care o  face. Nu are nici un fel de legatura cu cei din jur, este o adunatura de ganduri proprii care nu se pot formula in asa fel incat sa nu deranjeze si nici nu se doreste asta.

Deranjul produs de blog este relativ la starile persoanelor care-l citesc. Atacurile la persoana nu-si au locul in nici un blog, cei care fac asta nu scriu pe un blog, scriu pe orice altceva.

Acest blog nu are un subiect. Este exact ce scriam mai sus: o adunatura de ganduri personale care nu au menirea de a lovi in cineva sau in ceva. Sunt articole independente care nu au un continut ce trebuie memorat sau citat.

Blog-ul asta e pentru mine, sunt gandurile mele puse intr-un fisier pentru a-mi aduce aminte ce-mi placea si ce nu, ce gandeam si ce nu, ce simteam si ce nu la un moment dat in viata. Viitorul o sa-mi spuna daca e util sau nu.

Tot ceea ce se scrie aici se poate citi dar nu se poate interpreta in nici un fel decat asa cum cred eu.

Multumesc celor care-l citesc si tuturor celorlalti.

Seara... acasa.

Dimineata plec devreme, seara ajung tarziu. Cam asta e programul meu din timpul saptamanii. Sunt sigur ca multi dintre voi fac la fel. Acum 2 ani si ceva rutina asta ma obosea foarte tare. De 2 ani si 8 luni sunt altfel. Ajung acasa si ma relaxez de cum intru pe usa. Acum, mai mult ca oricand, pot sa vin obosit acasa, am nevoie de 10-15 minute si ma relaxez.

Motivul se numeste Victor si are 2 ani si 8 luni. Este fiul meu si face minuni pentru mine si pentru toti cei de acasa. Cred ca ar putea vindeca un om de orice boala asa zisa incurabila intr-un timp foarte scurt. De fiecare data cand ma striga imi trece oboseala, imi trece foamea si nu ma mai poate supara nimeni. Atunci cand rade, nu pot sa nu fac la fel, are cel mai frumos ras din lume. Atunci cand plange, inima mi se face bucatele mici repede si se aduna la loc atunci cand se linisteste tot la fel de repede.

Intr-o seara, cand am ajuns acasa, Victor era in camera unde se joaca de obicei. Am intrat pe usa, m-a vazut si a venit la mine m-a luat de mana spunandu-mi: "tati, aiii !". Am executat ordinul fara pic de ragaz. El imi pregatise o surpiza, era vorba de un turn, "inalt, cat MO"(catelul matusii lui), facut din cuburi de burete. Era atat de bucuros ca a reusit sa puna 4 cuburi unul peste altul incat radea cu gura pana la urechi. Dupa toate laudele pe care le-a primit de la mine, a suflat peste turn si acesta a cazut. Ne-am distrat 2-3 minute pe seama caderii turnului. In fiecare zi sau seara e altceva: o masinuta, o jucarie de plus, o minge mare sau o minge mica, o carte de colorat, un creion colorat, un calut de plastic sau orice jucarie minuscula care nu are viata decat in manutele lui mici. In aceste seri iti dai seama ca orice lucru mic poate produce bucurii foarte mari. In aceste seri iti dau seama ca Octavian Paler avea dreptate cand spunea: "Nu dispretui lucrurile mici; o lumanare poate face oricand ceea ce nu poate face niciodata soarele: sa lumineze ... noaptea!".

Uitam sa ne bucuram de lucrurile simple, uitam sa radem, utiam sa plangem, uitam sa fim sinceri. Copiii sunt cei care ne fac sa ne aducem aminte de lucrurile simple, de viata fara ura si de plansul care ne descarca de teama, de frica si de necazuri.

Cele mai simple lucruri si cele mai sincere stari ne asigura echilibrul de care avem nevoie in aceasta viata.

E vremea alianţelor

E era aliantelor de orice fel. De multi ani ne-am obisnuit deja cu tot felul de aliante intre grupuri, persoane sau institutii care nici macar nu au acelasi scop sau ideal. Se aliaza liberalii cu socialistii, se aliaza Germania cu Franta, se aliaza bisericile de dogme diferite, toti se aliaza, toti formeaza niste grupari pe care le numesc generic echipe. "Echipele" astea sunt formate din oameni care au acelasi scop, nu un scop comun. Spre exemplu liberalii si democratii au acelasi scop - obtinerea voturilor, dar fiecare pentru sine. Nu lupta pentru un scop comun, pentru un obiectiv de indeplinit impreuna. Exemplul din politica nu are nimic de a face cu optiunile mele politice, eu sunt APOLITIC, dar e cel mai aproape de prezent si cel mai privit in media.

Ma intreb de unde vin aceste aliante? Eu cred ca nevoia primitiva de asociere in triburi, ginte sau alte grupuri nu a evoluat deloc pentru multi dintre noi, suntem manati de aceasta si ne asociem fara nici un scop, doar din instinct. Uitam ca evolutia ne-a invatat multe, nu mai avem idealuri, nu mai gasim lucruri in care sa credem cu adevarat, nu mai suntem in stare sa invatam bazele unei doctrine nici macar nu stim sa-i mai respectam pe Marx, Lenin, Hitler, Antonescu(maresalul) si pe altii ca ei; in curand o sa uitam si numele lor. Nu mai reusim sa intelegem ce au facut cei care au trait inaintea noastra si cu atat mai putin de ce au facut. Nici macar nu mai stim cum se citeste cuvantul "ideologie".

Oare asta se poate numi evolutie?!

Toti s-au dus

M-am nascut si am crescut intr-un oras industrial. Majoritatea oamenilor erau angajati in combinatul in jurul caruia s-a construit orasul. Viata pe atunci era linistita si fara prea multe surprize, asa erau vremurile. Desi orasul avea peste zece mii de locuitori, toti ne cunosteam. Orasul era un condominiu, era al tuturor si toti aveau grija de el asa cum puteau. Duminica, oalele cu zama de perisoare sau oalele cu sarmale circulau pe casa scarii din blocul unde locuiam de la o usa la alta, toate mirosurile erau gustoase. Vecinii de pe scara, mai putin nea Gheorghe de la parter si tanti Tanta de la doi, formau o mica familie. Astia doi erau mai toata ziua cu capsa pusa.

Clatitele de dupa masa le mancam la tanti Rica de la patru si atunci cand se simtea bine bunica lui Adi de la unu ne facea cocosei de porumb. Nu venise nici mister popcor nici lady barbecue in mica noatra tarisoara. Daca ne jucam in fata blocului, tanti Sofica, o moldoveanca mandra si rea, ne certa de pe geamul apartamentului ei, de doua camere de la parter, ca facem prea multa galagie si nu se poate odihni.

Am terminat scoala profesionala, m-am angajat in combinat si am inceput sa lucrez. Seful meu, nea Mitru, prieten bun cu tata, era un om dur care stia meserie si mai avea cativa ani pana la pensie. Cu mine era foarte dur, tata l-a rugat sa ma invete meserie. De cate ori greseam cate ceva imi spunea ca voi reusi sa fac acel lucru pe la patruzeci de ani daca mai mananc zmeura uscata(era o vorba a lui pe care nu a reusit niciodata sa o explice si nici nu-si mai aducea aminte de unde o invatase). Au trecut anii, eu am invatat sa fac multe, nea Mitru a imbatranit si a iesit la pensie dar nu inainte de a ma invata cate ceva din tainele lucrului cu oamenii. Intre timp, trimis de nea Mitru, am facut si scoala de maistri. Cand a plecat in pensie, nea Mitru mi-a lasat scularia pe mana si mi-a spus cu lacrimi in ochi: "batrane - asa ma alinta el - iti las pe maini toata viata mea, ai grija ce faci cu ea ca e scumpa si nu mai gasesti asa ceva la orice colt de strada. Eu ma duc la pensie sa va mananc si voua banii asa cum i-au mancat si altii pe ai mei, dar din cand in cand va mai vizitez sa vad daca e curat in atelier si daca toate sculele sunt la locul lor !". A plecat nea Mitru in pensie...a mai trait vreo 10 ani. A venit de multe ori pe la noi. Acolo era casa lui - asa-i placea sa spuna. Eu am ajuns sa-mi cunosc meseria mai bine decat nea Mitru. Cand sa invat si eu pe altii, au venit AMERICANII, au cumparat fabrica si de atunci...offfff...sunt pe drumuri impreuna cu toti ai mei. 47 am fost in sectie si toti eram ca fratii. Acum, mai am 5 ani pana la pensie si tot atatia de cand umblu pe drumuri fara un tel. Ma trezesc la sase jumate si merg spre combinat in fiecare zi fara sa ma gandesc ce o sa fac acolo. Ajung la poarta trei si o gasesc sudata si ruginita. Cladirea sculariei mai are doar stalpii de beton, geamurile le-au furat, sinele pe care circulau carucioarele au disparut, am mai vazut vreo doua carucioare pe langa poarta, care nu se mai pot repara. Nici macar cladirea in care era Gelu pompieru nu mai exista. Gelu pompieru a murit de inima rea cand l-au dat afara. Avea 62 de ani si se spune ca a murit din cauza ca nu stia ce e aia disponibilizare si nimeni nu s-a sinchisit sa-i explice.

Nevasta-mea a plecat la cei drepti, inainte cu 7 ani de iesirea la pensie a lui nea Mitru, cand a explodat un sac de pulbere in sectie. Au murit vreo opt femei atunci. Ai mei copii au plecat prin tari straine dupa ce au terminat scolile. Nepotii s-au nascut pe acolo si sunt fericiti si sanatosi. Am fost si eu pe acolo dar nu pot sta mult, mi-e dor de orasul asta al meu, unde am crescut, unde-i cunosc pe toti. Mi-e dor de poarta trei si de Viorica, portareasa de acolo care ne controla de cate ori ieseam pe poarta sa nu cumva sa furam ceva din combinat. S-au dus, toti, s-au dus toate...offfff...cata liniste e acum pe aici...

Eu ma plimb prin oras, e tot mai multa lume necunoscuta pe trotuare. Toti se plimba de dimineata pana seara si nu cunosc pe nimeni. Oamenii astia nu merg la combinat? Eu sunt in pensie, nu ma mai duc, dar pe ei ii vad in putere si imbracati bine, nu sunt terchea-berchea si nici nu au picioare sau maini rupte. Oare cum traiesc oamenii astia doar din plimbatul pe asfaltul nou? Ce mananca?

Apopos, ma duc sa mananc, s-a facut ora doua si inchide la cantina, dar am o prietena buna acolo si ma serveste si dupa program.
Poarta trei e incuiata, e chiar sudata. EU UNDE O SA MANANC AZI?!

SCULARIA NU MAI ESTE, A CAZUT CLADIREA! CE-I SPUN LUI NEA MITRU DACA MA INTREABA UNDE A DISPARUT?!

O secunda care schimba o viata

O zi oarecare. Un frig patrunzator care prevestea un 1 decembrie frumos, vin cald cu multa scortisoara si foarte multa lume. Un oras linistit se trezeste in mijlocul celei mai mari sarbatori a romanilor de pretutindeni fara sa i se spuna ca o sa fie cea mai grea zi din an.

Noaptea de 30 noiembrie este o noapte insemnata in viata mea. Este noaptea in care viata mea s-a schimbat. In 30 noiembrie este noaptea Sfantului Andrei si Anul Nou Dacic.

Era o noapte frumoasa in care, intr-un aparament inchiriat, o mana de oameni s-au adunat sa sarbatoreasca un eveniment important pentru ei. Vin fiert, povesti frumoase despre daci si multa caldura, asta era atmosfera in acea seara de Sfantul Andrei. Am ajuns acolo cu un scop bine stabilit fara nici o legatura cu cineva din acel apartament; trebuia sa-mi ajut un prieten sa repare un televizor. Am plecat de acolo mult mai tarziu decat trebuia dar am plecat cu o bucurie nespusa.

Am plecat cu golul din inima umplut. Se spune ca inima omului este goala. Ea se umple cu bucurii pe masura ce crestem cu fiecare eveniment important din viata. Prima dragoste umple golul pentru prima data. Este un moment special, este ceva ce nu poti uita pentru ca este prima data cand inima bate mai greu, mai repede si face un zgomot infernal.

Acea noapte de Sfantul Andrei a fost cea mai calda noapte din viata mea. Nu auzeam nimic decat vocea EI. Desi era la patru pasi de mine si intre noi erau cativa oameni, respiratia ei se auzea foarte clar, bataile inimii se loveau de tamplele mele si vocea EI imi soptea sa raman. Nu puteam pleca desi era tarziu. La un moment dat am anulat tot ce aveam de facut a doua zi si am promis ca raman sa O privesc pana adoarme. Sa vad daca si atunci cand doarme soaptele EI imi spun sa raman.

M-a trezit cineva, era EA, imi spunea ca trebuie sa plecam si ma intreba in ce directie vreau sa mergem. Aproape instinctiv i-am soptit adresa unde stateam. Am ajuns acasa fara sa-mi dau seama pe unde, cu ce si in cat timp, tot drumul m-a tinut de mana. Camera in care ne-am intins era intunecata si primitoare. Se schimbase parca de indata ce am intrat cu EA acolo.

A fost o noapte lunga si linistita, ziua ce a urmat a fost si mai lunga si noaptea urmatoare mai frumoasa, mai calda si mai linistita. Pluteam parca intr-un val de ceata ce zbura peste tot ce insemna realitate. Au urmat alte nopti si zile in care pluteam de pe un val de ceata pe altul si luna cu soarele incalzeau orice corp pe care-l atingeam.

Asa se schimba viata unui om intr-o clipa dintr-o noapte, intr-o noapte dintr-o zi, intr-o zi dintr-un an, intr-o secunda in care inima iti este goala !